Patrissiathe sunshine blog

“Talking with quiet confidence will always beat screaming with obvious insecurity.”

Gerd a facut primii pasi si e pe drumul cel bun spre o insanatosire grabnica Iar eu am reusit la examen. Am intrat a 5-a (ca tocilarii ). Sunt doctoranda in economie.

As putea sa spun ca mi-e frica, desi cred ca sunt mai degraba doua temeri care imi dau stari de neliniste si palpitatii insistente. Am un examen saptamana asta si am emotii. Inca nu stiu daca e miercuri sau joi, dar voi afla in curand. De fiecare data cand imi aduc aminte simt ca mi se strange inima si ma gandesc cu groaza ca nu sunt pregatita asa cum ar trebui, ca am tendinta – daca emotiile sunt prea mari – sa ma pierd, si cate si mai cate. Mi-e groaza de groaza de a nu reusi. Si totusi temerea asta e infinit mai mica fata de teama ce m-a cuprins cand am aflat ca de la o secunda la alta poti s-o iei oricand de la inceput, sa trebuiasca sa inveti din nou – indiferent de varsta – sa vorbesti, sa mergi, sa te misti. Cu atat mai trist cu cat asta s-a intamplat unui om care mi-a fost de mare ajutor si sprijin in viata, si langa care nu pot fi fizic alaturi. Sper totusi in sansa pe care o are sa-si revina cat de repede.

P.S. Va spun dupa ce am facut la examen.

Nu mai vreau sa vorbesc de Michael Jackson, s-a tot vorbit. Imi pare rau ca s-a prapadit inainte de turneu. Nu eram fan, dar imi placea. Mi-am dat seama ieri ca am si o piesa preferata de-a lui, dar, spre mirarea mea, in afara de linia melodica, nu imi aduceam aminte nimic. Nici versuri, nici videoclip, nici macar un cuvant din titlu de care sa ma pot agata. Asa ca am luat lista de hit-uri si le-am cautat pe rand pe youtube. Mi-a luat vreo jumatate de ora, dar a meritat. Piesa e “Will you be there“, o piesa ce ma face sa ma gandesc, in acelasi timp, la compozitiile de opera ale lui Verdi si la cantecele gospel. Si, pe cat de mareata e linia melodica, pe atat de triste sunt versurile. Transmit dorinta lui de a fi iubit si dubiile daca este intr-adevar iubit.

M-au intristat ultimele post-uri ale lui Cabral. Nu pot sa cred unde s-a ajuns cu comentariile in emisiunile “mondene”. Axinte (n-am retinut cum il cheama pe actorul care da viata personajului si nici nu ma intereseaza), lasa-ne! Pune mana si calatoreste, deschide-ti (si destupa-ti) mintea, invata ca mitocania si mistocareala asta ieftina nu te vor duce prea departe. Iar pentru masele care au gustat gluma ta esti doar o distractie de moment. Suparator a fost, in schimb, faptul ca Cristi Brancu a ras / zambit (n-am urmarit emisiunea, am citit doar despre). Il ascultam pe Cristi sambata, acum cativa ani, la Europa FM. Imi parea un tip extrem de inteligent, de un umor ironic subtil. Nu stiu unde a disparut cel de atunci. Cat despre Cabral, nu ma uit la tv, blogul lui il citesc doar din cand in cand, dar, DAR ,l-am vazut o data (o singura data) la o petrecere si va spun sincer ca a fost omul care a adus zambete in incapere. E de o veselie si de o pofta de viata molipsitoare! Cabral, nu abandona blogul. Sunt atatia oameni care te apreciaza!

Vroiam sa termin intr-o nota vesela, deci va spun ca am fost la concertul lui Florin Chilian. Nici aici nu sunt fan, dar, printr-o conjunctura favorabila, am ajuns sa-l vad cantand live la cinematograful Patria. Aventura a inceput de pe drum, cand a inceput sa ploua, de am ajuns (aproape) ca un caine plouat in sala de cinema, dar concertul a fost superb. Sa canti aproape doua ore live, avand pe scena doar o chitara si doua surse de lumina mi s-a parut incredibil. Dupa multi ani de vioara si cativa de pian, stiu ce inseamna sa sustii un concert intr-o sala plina de oameni… Si pe deasupra sa mai canti si aproape doua ore! Omul e talentat, fara doar si poate. Are un timbru vocal inconfundabil si forta in voce. Iar cantatul la chitara parea un joc de copil pentru el. Mi-a placut mult si pentru ca a reusit sa transforme atmosfera usor impersonala dintr-o sala de cinema intr-o atmosfera intima de concert de club. Si m-a impresionat ca e printre singurii artisti (daca nu singurul) care nu sustine spectacol fara bilete. E artist si nu canta gratis. Motiveaza acest lucru prin faptul ca, daca dai bani pe bilet (si va spun, biletele la concertele lui nu sunt ieftine), te pregatesti pentru concertul pe care urmeaza sa-l vezi. O sa stai sa-l asculti, o sa incerci sa patrunzi in atmosfera. Cantatul in aer liber si pe gratis nu-i face pe oameni sa asculte, ei doar au un fond muzical pentru plimbare. Pentru asta am trecut peste micile (sau marile) lui frustrari legate de diferite sisteme sociale. Recomand

Va place? Cica e foarte apreciat de romani (plus ca are o gramada de commenturi). Nu stiu ce sa spun, nu mi-a displacut, dar parca nici nu mi-a placut. Voua?

La biserica, preotul se intalneste cu un enorias mai tanar:

- Ce te aduce la biserica, Ioane?

- Iaca, am venit sa ma spovedesc.

- Nu-i nevoie, ti-am citit blogul…

Eram mici si ne jucam „cine esti“. Ne alegeam o meserie si ceilalti trebuiau, prin intrebari indirecte, sa-si dea seama cine suntem. De la piloti la bucatarese, de la muzicieni la tehnicieni, aveam intrebari pentru toate meseriile posibile. Daca puneai intrebarile inteligent era posibil sa ghicesti meseria dupa a doua sau a treia intrebare. Sunt curioasa daca generatiile viitoare mai pot juca acest joc, cu atatea CEO, CFO, COO, executive, accounting, manager, customer relationship si specialists.

Cred ca era intrebarilor directe si raspunsurilor scurte si cuprinzatoare s-a dus. Traim in era multiple choice. Nu ma credeti? Inseamna ca nu v-ati uitat la “Vrei sa fii miliardar?”. Intrebarea e daca asta ne face mai inteligenti (pentru ca putem deduce logic raspunsul corect) sau daca nu mai suntem in stare sa tinem minte date concrete.

De cateva zile ma innebuneste piesa asta. O ascult pana cand, dintr-o stare de pura fericire, devin melancolica. Si asta nu pentru ca mi-ar aduce aminte de ceva. Ci pentru ca ma face sa ma gandesc cum ne purtam in general urat cu oamenii pe care ii iubim. Pentru ca ii cunoastem, pentru ca stim exact ce corzi sensibile sa atingem, pentru ca stim exact cum ii ranim cel mai usor si cel mai repede. Si pentru ca presimtim de fiecare data iertarea. Si atunci te intrebi ca si Pink: “I don’t know if I can yell any louder”. Si continuam. Pentru ca de la cei dragi ne asteptam la iubire neconditionata, la intelegere totala, iar cand acestea nu apar ne simtim dezamagiti. Mult mai dezamagiti fata de cum am fi daca in joc ar fi fost alte persoane. De ce suntem ironici? Sau de ce e ironica soarta?

Si trecu ceva vreme de cand n-am mai postat ceva. Am iesit, m-am bucurat de soare, am revazut Bruxelles-ul, am vazut Ljubljana si Atena, m-am plimbat si prin tara, am trait mai mult in bagaje Dar nu ma plang. Experientele au fost, daca nu extrem de frumoase, cel putin interesante. Am ramas totusi cu un gust amar legat de frivolitatea oamenilor din capitala europeana. Probabil trebuia sa ma nasc in alta epoca (desi cine stie, poate si atunci era la fel, doar ca nu asa la vedere). In rest, sa ne auzim cu bine!

Am observat ca sunt mai prolifica pe blog cand am o stare realist-melancolica. Starea de bine ma face sa zburd pe afara, nu prin fata laptupolui… Sunt curioasa daca starile usor melancolice sunt mai creative…